Vampirul din castel

     În anul 1426, în luna noiembrie, aproape de miezul nopții, sosea în împrejurimile castelului Bran, cavalerul franțuz Alphonse de Vieux-Oreille, prilej cu care brănenii din acea vreme au văzut prima trăsură cu trei roți. Nu era vreo invenție a carosierilor francezi din epocă. A patra roată fusese furată lângă Sighișoara, de niște iobagi care voiau să învețe meseria de rotar și care, neavând la îndemână alt fel de roți decât acelea pe care îi trăgea călăul grofului Arpad, voiau să studieze una îndeaproape fără ca să moară în scurt timp după aceea.
Vremea era bună. Mai exact, vremea ar fi fost bună pentru curentul electric, dacă ar fi existat hidrocentrale. Ploua de se umflau pâraiele și vizitiul era ud până la piele. Și mai exact, până la pielea de porc în care se învelise ca într-o mantie, prilej cu care brănenii au văzut pentru prima oară că pielea de porc se putea folosi și la altceva decât la geamurile caselor. După cum îi spunea și numele, trăsura făcu exact ce fac trăsurile, adică trase în fața hanului „ La Castelul bântuit ”, o clădire joasă cu un acoperiș gros de paie. Aceasta era încă o dovadă asupra ingeniozității și chibzuinței ardelenești. În anii cu belșug, paiele foloseau peste iarnă pentru hrana animalelor, iar în anii de sărăcie- pentru hrana slujitorilor. Totul era să nu țină iarna prea mult, ca să nu fie mâncat tot acoperișul până la topirea zăpezii.

   În timp ce trăsura trăgea în fața intrării, un rândaș care mânca- după obiceiul locului- semințe de dovleac, lungit pe jos în prag, se ridică alene, prinse caii de dârlogi și continuă să scuipe semințe în ploaie. Vizitiul sări vioi de pe capra trăsurii direct pe burtă, în glod, pentru ca nobilul cavaler să coboare pe spinarea lui și să nu calce cu cizmele curate în noroi. Alphonse de Vieux-Oreille sări bărbătește pe spinarea vizitiului, izbindu-l cu tălpile cizmelor exact atât cât să nu-i rupă șira spinării, îi trase cu dibăcie o pereche de palme rîndașului și intră în sala de mese a hanului salutând cu dispreț, după obiceiul franțuzesc.
– Bonjour, sacs de merde !
– Bonjour, camarade chevalier ! –răspunse hangiul, ieșind vioi în față. Soyez le binevenu, monseigneur, ici, dans le pays de Dracula, ou tout est pris a la legere!
– Que-est que vous avez prepare pour aujourd’ hui ? – continuă cavalerul, ușor descumpănit de volubilitatea hangiului.
– Tocăniță de lapin, monseigneur ! Tres bonne, tres bonne ! Attendez, tout de suite, je reviens !
Spunând aceste vorbe mieroase, hangiul execută o mișcare dibace spre spatele sălii de mese, dispărând într-o secundă. Cavalerul își roti privirea prin încăpere de câteva ori, fără a descoperi altceva semnificativ în afară de fața lungă a rîndașului, care se întorsese în han după ce dusese caii în grajd, cu speranța neroadă că va primi și alt bacșiș, în afară de perechea de palme. Pronunțând cuvintele cu atenție în limba valahă, De Vieuex-Oreille îi spuse singura propoziție pe care o învățase cu grijă cu două luni în urmă, când plecase din Rouen spre Transilvania.
– Țigane, cum fac să mă înțeleg și eu cu oamenii ghi pă aicea ?
– Avem translatori, messire, îi răspunse rândașul slugarnic și arătă cu degetul spre masa din fund, unde doi omuleți caraghioși sorbeau mied cald dintr-un ulcior de lut. Era un obicei al sărăntocilor să comande mied, care fiind scârbos la gust și greu de băut, le oferea prilejul să stea cu o ulcică pe masă ore în șir la cârciumă.

Rîndașul strigă la ei cu glas tare în moldovinească, o varianta mai ciudată a limbii valahilor :
– Bre Ioșka, Ghiță, uăi nebunilor, viniți încoaci că vrea un domn francez să vorbească cu voi, prostalanilor !
– Îmi face trebuință numai unul, spuse Vieux-Oreille, folosind franceza veche ca să-l calce pe nervi pe rândaș. Sarcasmul lui căzu în gol, rândașul oricum nu înțelese nimic, cum nu înțelegea nimic nici din franceza nouă.
– La noi nu merge așa, cu un singur translator, monseigneur – făcu hangiul, care se întorsese neobservat de la bucătărie. La noi nu-i ca-n Franța, aici școala e slabă și scumpă, iar elevii-s săraci. Așa că ardelenii care-s români învață franceza numa s-o vorbească, iar ardelenii care-s unguri, numa s-o înțeleagă. De aia trebă să fie câte doi, ungurul ascultă și înțelege, după aia îi spune la român, se gândesc amândoi ce să răspundă și după ce cad de acord, românul vorbește.
Aici hangiul coborî vocea cu intenție și spuse șoptit:
– S-o încercat și invers, dar nu merge, ungurii stâlcesc franceza rău și nu pricepe nimeni nimic. Dar de înțeles, înțeleg perfect tot, în orice limbă, jos pălăria.
O slujnicuță grăsuță veni cu o ulcică de vin sec de Târnave, pe care o puse în fața cavalerului și se întoarse puțin cu fundul spre el. De Vieux-Oreille se uită la hangiu mirat, neînțelegând gestul.
– Trebuie s-o pișcați de fund, să nu creadă lumea că aveți obiceiuri de celea franțuzești… zise hangiul, făcându-i cu ochiul.
Cavalerul o pișcă ușor de fund, slujnicuța se înroși toată și plecă chicotind înapoi la bucătărie.
Clopotul din capela castelului Bran, care se vedea profilat sumbru pe dealul din fața hanului bătu deodată rar și apăsat de zece ori. Hangiul se foi neliniștit, scoase dintr-o ladă de lemn sculptat două ghirlande de usturoi, îi dădu una cavalerului, apoi se aplecă spre el și-i spuse :
– Nous sommes foutus, camarade chevalier. E miezu nopții, vine vampchirul !
– Cum ? Ce miezul nopții ?- făcu mirat Alphonse. Clopotul s-a auzit numai de zece ori !
– Așa e la noi doișpe noaptea ! Clopotarul e prost, nu știe să numere decât pînă la zece .
– Și … atunci de unde știi când vine vampirul ?
– Bătăile a opta, a noua și a zecea de la clopot au fost din ce în ce mai slabe. Din cauză că vampchirul începe să-i sugă sânge de la gât de pe la bătaia a șasea și-i scade puterea clopotarului.

Pe neașteptate, podeaua hanului trosni puternic și un curent rece de aer veni dinspre ușă odată cu un miros slab de crini veștejiți. O umbră neagră apăru de nicăieri în ușa hanului și o voce plăcută, cu un timbru catifelat se auzi rostind într-o maghiară perfectă:
– Jó estét ! Seara bună ! Mă poftește și pe mine cineva înauntru?