Un institut ultrasecret

Zgomotul muncii răzbătea din ce în ce mai înăbuşit prin pereţii sălii de forţă a laboratorului de laseri cu gaz şi bio-energie de la fostul institut de cercetări pentru sinteza azbocimentului, actualmente Azbocim Cercetrom S.A din Dămăroaia. Schimbul doi era pe sfârşite. Unul câte unul, doi câte doi, câteodată, dar foarte rar, trei câte trei, muncitorii cu foarte inaltă calificare, tehnicienii de excepţie, inginerii de geniu, oamenii de bine, fetele deocheate părăseau aşa-zisele posturi de lucru unde munciseră, asudaseră, băuseră, flecăriseră, prejudiciaseră, deci( cu o expresie uitată din păcate prematur) unde îşi aduseseră aportul. În picioare, îmbrăcaţi, lângă uşa laboratorului, directorul Radu Tiriplici, şi operatoarea laser Valerica Mangu aşteptau de patru ore terminarea programului.

„Ţi-e somn?” întrebă profesorul pe neaşteptate. Valerica Mangu clipi din ochi ca o bufniţă surprinsă de lumină sudurii electrice. „Cine, eu? Dar de ce-ntrebați, dom’ profesor?”.

„Ca să mai vorbim şi noi, făcu directorul, doar n-ai vrea să te-ntreb principiul doi al termodinamicii”. Jignită, Valerica Mangu nu răspunse. Era operatoare laser de douăzeci de ani, iar laser propriu-zis aveau de două săptămâni, când achitase şi Avicola Băicoi fondul de cercetare de unu la sută şi primiseră banii de ia buget. Până la terminarea schimbului mai erau douăzeci de minute. De ani de zile, cercetătorii de la Azbocim Cercetrom SA Dămăroaia lucrau în trei schimburi, zi şi noapte, fără răgaz. Competiţia era dură. Atâtea lucruri erau de descoperit, atâtea aparate de inventat, atâtea cai noi se deschideau continuu în lume în sinteza azbocimentului încât nu era permisă odihnă. Da, competiția era dură. Tenacii germani, locvacii francezi, sagacii americani, rapacii chinezi, perspicacii britanici, eficacii coreeni şi săracii romani erau încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.

„V-am adus o sticlă cu vin, dom’ profesor”, spuse cineva deschizând uşa cu capul.

„Pune-o în naveta lingă celelalte. Completează.”, mormăi doctorul Tiriplici fără chef. Uşa se inchise la loc.

„la vezi tu Valerico, câte s-au strâns?”. Valerica le numără din ochi, clipind de astă dată ca o cucuvea privind în fază lungă a unui BMW X6 turbo diesel.

„Unsprezece, domnule manager”.

„Nici măcar n-au umplut naveta, mârlanii, bombăni profesorul nemulţumit. Cine n-a adus iarăşi ?”.

„Corlățeanu, instalatorul de bio-gaz”, spuse Valerica.

„Corlațeanu, ai ? E a treia oară luna asta. Ăsta are pe cineva în Camera Deputaţilor, murmură directorul, numai acolo, că la Senat şi la Guvern am eu. Ori poate că… poate că… Doamne iartă-mă, iertaţi-mă domnule preşedinte, iertaţi-mă că m-am îndoit o clipă de dumneavoastră”, Profesorul Tiriplici, aceasta verigă lipsă din lanţul evoluţiei umane, care este evoluţia de la tovarăşul director ia domnul manager, se reculese cucernic, după care se ridică.

„Hai Valerico, mişcă-te odată, scăpăm autobuzul”-mai spuse directorul,iritat. În acest moment,cu totul pe neaşteptate, în încăpere pătrunse tînăra operatoare de presă hidraulică Beleartina, care, cu o expresie somnambulică, se roti de două ori, puse ceva jos, după care ieşi. Nimeni nu bagă nimic de seamă.

„Vii, Valerico, ţi-am spus de autobuzul ăla, vrei să-l scăpăm?”. De fapt, profesorul scăpa întotdeauna autobuzul şi mergea acasă cu Dacia neagră înainte de Revoluţie şi cu Mercedesul E Klasse după aceea. Pentru români,dacă erai populist în vorbe,era suficient.Valerica Mangu şi Radu Tiriplici ieşiră oarecum împreună în curte, amestecându-se cu fluviul de cercetători care năboia pe poarta institutului, despărţindu-se imediat într-un alt fluviu, care mergea la autobuz, şi un pârâiaş care mergea la autoturismele personale. Operatoarea laser Valerica Mangu intră în fluviu, directorul în pârâiaş. O dată, pe an,în fiecare an, mergea şi ea la pârâiaş, când inginerului Sighinaş îi pleca nevasta la maternitate să nască, şi era şi el, săracul, singur acasă. Plecând spre staţia de autobuz, Valerica aruncă o privire unei căsuţe pricăjite, aflate în fata institutului, în care locuise o vreme, asemeni lui Goethe la Weimar, asemeni Iui Tolstoi la lasnaia Poliana, asemeni lui Petre Roman la Toulouse, Silviu Brucan la Dămăroaia. Silviu Brucan la Dămăroaia! Cu ochii minţii, Valerica Mangu văzu silueta gânditorului roman, aşezat la masă scundă, la lumina unui wolfram de 25 de wattsi, scriind la nesfârşit celebra scrisoare a celor şase, semnând-o la nesfârşit de şase ori,băgând la nesfârşit scrisoarea în plic de şase ori şi trimiţând la nesfârşit plicul tuturor ambasadelor lumii. La poartă, securişti netrebnici păzeau şi atunci, şi acum. Atunci păzeau secretul scrisorii şi secretul sintezei azbocimentului. Acum, nu mai era nici scrisoarea şi nu mai era nici azbocimentul. Rămăseseră numai secretele lor şi paznicii secretelor lor și secretele paznicilor secretelor lor.

„Lua-v-ar dracu’ de concepte abstracte „, înjură Valerica Mangu în gând, urcând în autobuz.Pe securiști n-avea rost să-i înjure ,ei n-aveau niciodată nici o vină și în plus, acum erau cu toții SRI-iști.