Un botez neobișnuit la mânăstire

Deasupra mînăstirii Muglocița, cu hramul Sf. Simeon Stîlpnicul, vălătuci groşi de nori cenuşii se învârtejeau pe cer, mînaţi de vânt în toate părţile. Purtând ascuns sub sutană un exemplar soios din romanul  „Numele Trandafirului” de Umberto Eco, părintele Donosie mergea cu paşi apăsaţi spre refectoriu, cum îi spuneau călugării sălii de mese după intrarea României în Uniunea Europeană. În urma lui, depănînd repejor din pantofii numărul 47, ţopăia cuviosul Filoctet, palmând o ţigară „Dunhill” în mâneca largă a veşmântului monahal.

– Are să ploaie, tu-i soarele şi sistemul solar – mormăi Filoctet cu ciudă, chinuindu-se să-şi ajungă confratele.

– Las’să plouă D-zeu – zise acesta cu înţelepciune, mărind pasul. Ştie El ce face, nu-l înveți tu .

„Te văd eu mîine, că-i rândul tău să mergi la Romcereal după grăunţe” – gîndi cu răutate cuviosul Filoctet. Prin milostenia unui manager cu frica lui Dumnezeu , mânăstirea primise pomană de la „Avicola” Băicoi 400 de pui, pe care îi creştea pînă se făceau găini, le vindea şi cu banii luați pe ele cumpăra spanac şi urzici. Cu numitele vegetale, părintele Scorbutie, bucătarul, făcea nişte ghiveciuri călugăreşti de-ţi lingeai degetele la masă. Că de mâncat nu puteai mânca nimic, așa erau de oribile. Călugării care aveau familie mai primeau câte un pachet de-acasă, iar ceilalţi mai furau mâncare de la ei. Părintele stareţ mânca mai mult la restaurantul „Select” la Bucureşti. Cum ar veni, toată lumea era mulţumită.

Când intrară în sala de mese, cuviosul Scorbutie, bucătarul, strânse la repezeală resturile unei plăcinte cu carne şi se ridică prudent în picioare.

– Venim în pace, prea cucernice – îl linişti Donosie, făcându-şi semnul crucii cu vioiciune. La semnul crucii, părintele Donosie era considerat un virtuoz în toată lumea creștină. Dacă Steve Vai, în loc să-și folosească talentul ca să cânte la chitară și l-ar fi folosit ca să-și  facă cruce, ar fi fost un amator neîndemânatic pe lângă  Donosie.

– Te deranjăm de la masă, cuviosule ? – rânji Filoctet.

– Ciuguleam și eu ceva – răspunse Scorbutie moale, zvârlind un pumn de ţelină tăiată mărunt în cazanul de borş. E ţelină călugărească, n-are nici efect – mai adăugă el, cu smerenie șireată.

– Dă-o-n spirt ! – bombăni Filoctet. N-ai ceva de durere de stomac p-acilea ?

– Cum nu – făcu Scorbutie şi se întinse după cazan de unde scoase cu grijă o sticlă de Pepsi la un litru plină cu ţuică.

– Nu mă-nnebuni, nea Nicu? – râse Donosie şi umplu imediat trei păhărele, pe care le găsi pitite într-un castron cu urzici, ascuns sub o pungă cu ceapă.

– Doamne-ajută! – spuse Filoctet, dând paharul plin ochi peste cap.

– Cu stomacul nu te joci – încuviinţă şi Scorbutie, în timp ce Donosie punea iar în pahare. Pe la a patra cinzeacă de ţuică băută, cineva bătu timid în uşa sălii de mese.

– Care-i acolo? – întrebă Donosie, măturând cu mîna stîngă paharele goale în timp ce cu dreapta înhăţa sticla ca s-o ascundă.

– Eu, Nelu ! – răspunse o voce puternică.

– Ce Nelu, bă ? – zise Donosie. Ce, aici la mânăstire avem călugări Nelu ?

– Iertare, părinte Donosie. Sunt eu, Nicodim !

– Nicodime, băiatule – spuse Donosie aspru. Păstrează rânduiala. Dacă era Sf. Petru în locul meu, acilea, o luai în freză pe vecie. Hai, intră cuvioase !

– E de-al nostru – se întoarse Donosie spre ceilalţi doi, care nu-l prea cunoşteau. Nicodim era sosit de curând la Muglocița, mutat disciplinar de la mânăstirea Putna, unde vânduse în folos propriu și fără știrea starețului un metru ster de lemne dintr-o pădure de 12 000 de hectare. Ușa se trînti de perete și în refectoriu, vorba catolicilor, intră un călugăr înalt şi voinic cu privirea îndreptată ecumenic în jos. Acesta era Nicodim, cu numele mirean Nelu Afrăsilei din Botoşani, retras de la paisprezece ani  la mînăstire din cauza neînfrânatei lui pasiuni pentru sexul opus. În călugărie primise numele de cuviosul Nicodim şi porecla de preacurviosul Peniciliniu .

– lei una mică, de stomac, cuvioase? – întrebă Scorbutie prietenos.

– Iertare părinte, da’ nu pot – mormăi Nicodim sfios. Mai am două zile di gentamicină. O ieşit acuma nişte tulpini noi de virus, rezistenti ceva di speriat. Iertare că am introdus noțiuni științifico- farmaceutici într-o treabă duhovnicească.

– Dar cine-a fost, Maricica ? – întrebă Filoctet, schimbînd o privire cu Donosie.

– Maricica – oftă Nicodim.

– Cine-ar fi zis? – făcu Donosie înţelegător. Aşa de tînără şi așa de bolnăvioară. Apără-ne, Doamne ! Apără-ne și păzește-ne de cel viclean și de cel microscopic, amin.

– Amin ! spuseră într-un glas Filoctet şi Scorbutie, vărsînd cîteva picături din păhărele pe jos, înainte de a da restul peste cap.

– Care-i treaba, Nicodime? – reluă Donosie, înşurubînd cu atenţie dopul sticlei.

– Treaba îi că o vinit nişte străini să se boteze la noi – răspunse Nicodim. Şî părintele stareţ îi plecat iar la restaurant cu pesediștii lui, că poate mai mulge ceva de la buget. Asta-i treaba.

– Păi și care-i problema? Ce, noi nu putem boteza străini ? – se miră Filoctet.

– Problema îi că-s chineji – i-o trînti fără veste Nicodim. Nimenea n-o mai botezat chineji în România şi când îi vorba de prioritate pe plan naţional, părinteli stareţ țini numaidecât  să fie de faţă.

– Ia mai dă-l în spirt pe părintele stareț. Mergem noi – spuse Donosie hotărât, luînd o găletuşă cu aghiazmă şi patru bucăţele de azimă sfinţită de pe-o masă. Cîţi chineji sunt, Nicodime?

– Şase – răspunse Nicodim. Cinci băieţi ş-o fată, cred .

– Mai ia tu trei bucăţele de nafură, cuvioase Filoctet- zise Donosie. Să fie şi de rezervă, că poate mai scap una pe jos și se spurcă naibii pâinea sfințită.

Afară se înnorase de-a binelea. Procesiunea, în fruntea căreia se afla Donosie, cu găletuşă în mînă, flancat mai în spate de Filoctet şi Scorbutie şi urmată la trei metri de Nicodim, înainta solemn spre poarta mânăstirii. Chinezii îi aşteptau în tăcere cu frunţile aplecate, înclinaţi uşor în faţă, fiecare avînd pumnul drept închis şi adăpostit în palma mîinii stîngi. „Dacă ne-am lua acum la bătaie, ar fi exact ca în filmul «întoarcerea Dragonului»” – gândi fără voie Scorbutie. „Ăla micu’ din faţă seamănă la fix cu Bruce Lee”. Ajungînd în faţa grupului de chinezi, călugării îşi luară o expresie cucernică, adecvată momentului.

– Domnului să ne rugăm… – începu Donosie cu putere şi continuă după cîteva secunde cu zece decibeli mai tare : „Şi iarăşi Domnului să ne rugăm…”

– Cădelniţa, prea cuvioase – şopti Filoctet din spate.

– Ce zici? – mormăi Donosie.

– Cădelniţa – zise mai tare Filoctet. Aprinde cădelniţa, cuvioase şi flutur-o cu putere !

– Şi iarăşi şi iarăşi Domnului să ne rugăm, relua Donosie. Se botează în numele Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh… ăăă… daţi-mi hîrtia cu numele – se adresă el celui care i se păru că ar fi șefului grupului de asiatici.

Chinezul aprobă tăcut şi scoase un petec de hîrtie, pe care i-l întinse lui Donosie, în timp ce Scorbutie proba măturica acoperindu-l cu o ploaie de stropi de agheazmă. Donosie se uită pe hîrtie şi spuse.

– Cînd vă auziţi numele, faceţi un pas în faţă. Dă cu agheazmă-ntruna, cuvioase Scorbutie. Nicodime, ia tu cădelniţa, frate, că-mi rupe mîna. Atenţie, fraţi chinezi ! Se boteaaază la dreapta credinţă, în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh următorii : Huo Huang cu numele Grigorie, Wang Cheng cu numele Vasile, Tien Tai cu numele Niculae, Wang Bao cu numele Dumitru, Jiang Shu cu numele Aurelian şi Yu Hua cu numele Paraschiva. Amin !

Impresionaţi de norii de tămâie şi de stropii de agheazmă care curgeau în valuri chinezii rămaseră neclintiţi. Primul care îndrăzni să rupă tăcerea fu Huo Huang :

– Gata, părinte? Atit tot ? Baiați chinez creştinat acuma ?

– Da, fiule. Aveţi aici o adeverinţă provizorie colectivă de 30 de zile- răspunse Donosie inspirat. Peste o lună veniţi la părintele stareţ să vă dea una definitivă.

– Câta costă asta botezi ? – mai întrebă Huo Huang .

– 100 de euro – răspunse Filoctet şi mai inspirat.

– De unul singur om ? – sări Jiang Shu din spate.

– Ei, de om ! De toți la un loc ! Doar nu sîntem papistaşi, Doamne iartă-mă- zise Filoctet. Daţi toţi o sută, că nici nu-i pentru noi, e pentru lumânări și pentru acoperișul bisericii.

În timp ce plăteau şi se întorceau să plece, chinezii aveau senzaţia distinctă că viaţa lor a luat o întorsătură complet nouă și profundă. Rămași în poarta mânăstirii și dîndu-și din mînă în mînă cu smerenie bancnota de 100 de euro, călugării știau că, spre deosebire de viața chinezilor, viața lor nu va lua nici o întorsătură. Viața nu, dar seara cu siguranță putea lua una. Uitându-se cum  urcau proaspeții creștini în BMW-urile cu care veniseră, părintele Donosie glăsui moale :

– Nicodime, ia vezi tu dacă nu le găsești pe ălea două fete cu care dansează Maricica la bară, la local . Că n-o fi Dumnezeu așa de aspru să le îmbolnăvească pe toate. Nicodim o rupse la fugă spre local, mormăind o rugăciune de iertare în avans .