Mă numesc Gherasim Stroe, am vârsta de 94 de ani și sunt necăsătorit pentru a patra oară. Acum sunt pe un pat la spital și, deși toți doctorii îmi spun că sunt sănătos tun, știu că-i patul meu de moarte, pentru că-s la Spitalul Județean Vâlcea, unde se ceartă continuu managerul cu chirurgu-șef, așa că n-am nici o șansă. N-am medicamente, dar am un pahar cu apă, deci n-am nevoie de nici un ajutor de la rudele mele. Și când mă gândesc câte am avut de înghițit toată viața de la fostele neveste și copii pentru paharul ăsta de apă, pe care acum mi l-am cumpărat singur, mă trec sudorile. A venit sora să-mi facă o injecție și nu mi-a găsit vena, dar mi-a găsit un nerv.
Așa că din intravenoasă , injecția a devenit intranervoasă și când a scos acul mi s-a ridicat părul din cap de zici că port bască. Deși îmbrăcat par bine făcut, chiar vânjos, pentru că am o bucată de pufoaică groasă pe sub maieu, de câte ori a fost vorba să mă dezbrac, am avut o jenă. Am patruzeci de kilograme la un metru lățime și un metru opzeci înălțime, așa că vă puteți face o idee de osatură. Singura dată când nu m-a interesat ce zice lumea când mă vede dezbrăcat a fost în armată. Am făcut armata la artilerie, așa că tot timpul am fost speriat de bombe.
Îmi aduc aminte și acum o anume zi, când eram la Cotu Donului, în august 1943, fix acum 72 de ani. Soldații de la bucătăria companiei ne aduseseră obișnuitul ceai de armată, în care felcerul regimentului punea prafuri, ca să ne mai gândim și la altceva. Dar n-aveai cu cine. Eu nu beam ceai, luam numai prafurile. Stăteam de pază în avanpost, cu ochii în soare și mâncam o supă de pasăre. De cioară, că găini nu prea găseai pe acolo. Cum amestecam eu cu baioneta în gamelă ca să se mai răcească cioara, văd venind spre mine un lujer de fată inamic, în uniformă de Armată roșie, cu-o mitralieră în mână.
Cât eram de flămând, m-am ridicat în picioare „ Mâna mi s-a încordat/ gamela s-a răsturnat/ Pletele-mi zburară-n vânt/ Și-am rămas chel și flămând ” . Degeaba am fugit după plete, ele zburaseră, duse de vânt, în apa Donului. Fata se tot apropia, nu mai era lujer, sau dacă era, atunci era un lujer de bostan . Când am văzut că nu se oprește, m-am ghemuit exact cum spune poetul popular, cules de Vasile Alecsandri :
„ Mă fac broască la pământ,
Îmi așez durda spre vânt
Și mi-o iau la căutare
De la cap pân-la picioare,
Și chitesc și socotesc
Pe unde să o lovesc? ”
Vreau să vă spun că atunci când am citit prima oară poezia, habar n-aveam ce-i durda, dar când am văzut-o pe Grușenka mai de-aproape, mi-am dat seama imediat . Cât am chitit eu pe unde să o lovesc, fata era deja la un metru de mine, dezbrăcându-se de uniformă din mers. După ce mi-a tras două-trei palme, ca să nu creadă rușii care se uitau prin binoclu că fraternizează cu inamicul, m-a dezbrăcat și de maieu și de pufoaică și după aceea, vorba poetului :
„ Trăsei două, trei poloage,
Foamea la pământ mă trage!
Dacă văzui și văzui,
Două, trei cruci îmi făcui,
Luai fata de picior
Și-n văzduh îi detei zbor ”
Ce s-a mai întâmplat nu știu, că am leșinat. Când m-am trezit, rușii ne bătuseră pe toți, Grușenka îmi mâncase cioara din gamelă și-mi luase și maieul și pufoaica de sub maieu. Când m-au văzut rușii lungit pe spate, fără maieu și pufoaică pe dedesupt, la 30 de kilograme greutate și leșinat de la poloagele trase, au crezut că-s mort, așa că m-am putut întoarce acasă. Nu vă mai spun că, la aniversarea de 70 de ani de la Bătălia de la Cotu Donului, am primit prin poștă pletele mele căzute în fluviu, trimise de ruși ca o mică compensație că nu ne pot da Tezaurul înapoi.
N-am mai văzut-o pe Grușenka de-atunci, m-am însurat de trei ori de-a lungul anilor, dar la poloagele alea două-trei mi-a rămas gândul ș-acum. A știut el Alecsandri ce doină voinicească să culeagă. Dacă scap, mai am câteva povești să vă spun, dar văd că sora vine cu seringa să-mi ia sânge și la cât de îndemânoasă a fost până acum, precis mi-a sunat ceasul .
si nepoata grusenkai e tot flamanda – votca tine de frig si la +43 oC, dar de altceva pentru sufletul femeii NU !
Superba! Chapeau !
Multumesc,tie,!Am avut o primavara si vara foarte proasta,fara munca,dar povestile tale mi-au tinut moralul.Final fericit,cu un moral bun,am gasit acum si de lucru,,,,,Dar nu voi mai renunta la pastilele tale de umor fin!!!!!!!
Unele amintiri doiniceşti nu pot fi şterse nici măcar de fluturele cu cap de gumă.
Apetența pentru poezia doinită duce la asta, cred
Apetenţă, apetenţă.
(Hai-Hu anonim)
Se remarcă, totuşi, acest double entendre etern haiducesc:
„Codre, codre infrunzit,
Ţine-mă-n tine ferit,
Că nimic nu ţi-am stricat
Şi nu mă simt vinovat:
În tine de cand intrai
(…)
Armele de-mi atârnai.
Le-aş fi pus, codre, pe jos,
Dar pământu-i umedos
Şi fierul e ruginos.”
Tipic haraminesc.