Era două noaptea. Aşteptând la semafor pentru a vira la stânga, de pe eleganta stradă Calea Victoriei pe îngălata stradă Piața Amzei, comisarul șef Dumitru Gânju privea îngândurat faţa întunecată şi inexpresivă a adjunctului său, agentul principal Vladimir Surcică. Deşi Surcică nu mânca niciodată cartofi, faţa lui îi amintea totdeauna lui Gânju de tabloul „Ţărani mâncând cartofi” al lui Van Gogh. Mare iubitor al picturii, comisarul pictase el însuşi ca amator, între anii 1980-1983, patru „Care cu boi” pe care le semnase simplu – Grigorescu – şi pe care le vânduse cu 2000 de dolari bucata în 1984 lui Nikolski, alt mare iubitor de pictură. Gânju se oprise din pictat în 1992 când încercase să scoată din ţară ultimele lui trei uleiuri, executate în tehnica clar-obscurului, intitulate „Autoportret cu Saskia pe genunchi” pe care le semnase, într-un moment de inspirație – Rembrandt. Luase atunci de la vameşi o bătaie soră cu moartea, pe motiv că tablourile lui erau semnate Rembrandt, iar în paşaport era trecut Eugene Delacroix.
– Verde – îi întrerupse agentul Surcică şirul gândurilor.
– Văd, văd – bombăni Gânju iritat, accelerând puternic şi ocolind în ultima secundă capetele unor tineri aurolaci dezorientaţi, ieşiţi afară dintr-o gură de canal, ca să tragă în piept puțin aer proaspăt înainte de culcare. Intrând pe strada Piața Amzei, comisarul încetini puţin, studiind firmele luminoase ale magazinelor.
– Jucăm? – îl întrebă el pe Surcică. “ Pe 100 de lei” – admise agentul principal sec. Jocul era următorul: citind doar firma magazinului trebuia să ghiceşti numele proprietarului şi gradul avut înainte de ’90 în Securitate. Începu Gânju care ghici astfel: Comimpex – Beleca – maior, Gresarom – Boloceanu – căpitan şi Sifonărie – Butoieru – plutonier major. Surcică își încercă şi el norocul, dar greşi la Panasonic – Corlătescu – general, deoarece proprietar era Matsushita şi la magazinul SF „Captain Power” unde singurul nume care-i trecea prin cap era Mironov, dar gradul nu era căpitan, ci maior. Furat de joc, colonelul Gânju sesiză abia în ultima clipă în întuneric ochii strălucitori ai unei pisici, care sări mieunând de pe trotuar sub roţile maşinii. Cu calm, el reduse viteza la limita evitării oricărui pericol, semnaliză dreapta, se asigură temeinic, frână, scoase din viteză, aprinse avariile, trase frâna de mână, verifică retrovizoarele, scaunul, centurile de siguranţă şi uşile după care coborî şi şută cu sete între ochii pisicii.
Imediat pisica începu să vorbească cu glas omenesc :
– Nu mai daţi, dom Gânju, sunt eu agentul dublu Ghiţă G. Toncea, întors din misiune. Vă aştept aici de-o oră.
– Tu eşti, Piculină? – se minună comisarul-șef. De ce ţi-ai luat acoperirea asta de pisică, dobitocule ?
– Am zis să mă deghizez la maximum ca să trec cât mai neobservat – răspunse Toncea suspinând şi ridicându-se anevoie de sub roțile Duster-ului. Aoleu, dom’ comisar, ce m-au alergat doi motani vagabonzi, n-am să uit câte zile voi trăi eu.
– Da’ din ce cauză te-au alergat? – se băgă în discuție agentul Surcică, nedumerit.
– Da’ din ce cauză oare poate să alerge doi motani o pisică singurică, noaptea la ora două ? – făcu Toncea, clipind din ochi cu subînţeles.
– Păi , tu nu le-ai dat de-nţeles că eşti om? – zise Gânju.
– Da’ ce, a stat ei s-asculte cât erau de înfierbântaţi, domnu’ comisar ? Mulţumescu-ţi Doamne c-am scăpat cu faţa curată, că la spate nici nu m-am uitat – mai zise Piculină , închinându-se invers, de la stânga la dreapta , ca un stâng-credincios ce era . E posibil ca eu să emit feromoni de pisică atunci când transpir , dom comisar-șef ?
Deoarece relatarea agentului dublu părea să devină un fel de „Păţaniile motanului Murr” de Hoffman, amestecate cu „Pas cu pas” de Klaus Johannis, Gânju interveni brutal:
– Lasă tâmpeniile, Piculină. Unde-i generalul ? Ai aranjat tot ?
– Imediat, imediat vă duc la el, dom’ comisar -șef. Numai nu-mi daţi și la genunchi, că-s destul de bucățelit de motani. Totu-i așa cum am vorbit. Veniţi după mine – continuă Dranca şi începu să meargă şchiopătat printr-un gang, după care îi conduse printr-o spărtură dintr-un gard într-o curte plină-ochi cu gropi, pline-ochi şi ele cu apă.
– Aici e – arătă „Piculină” înspre uşa deschisă a unei case cufundate în întuneric. Becul de deasupra uşii se aprinse şi la lumina lui cei trei zăriră intrarea într-un hol, cu pereți din beton bine prelucrat . Pășiră pe rând înăuntru ,cu precauție , comisarul împingându-l în față pe Toncea, care, nereușind să iasă din deghizarea de pisică, torcea ușor, mieunând slab la fiecare pas. Holul avea cam cinci metri lungime și în capătul lui se vedea o ușă metalică . Apropiindu-se tot mai încet de ea, o presimțire neclară, dar neplăcută îl cuprinse pe comisarul șef . Ca s-o alunge, îl pocni în coaste cu țeava pistolului pe Piculină, care sări în sus și stuchi, exact ca o mâță . În secunda următoare, ușa de la intrare se închise singură cu un pocnet sec și toți trei rămaseră prinși în hol , între cele două uși închise.
– Acum ce facem, dom comisar șef ? -bâigui speriat Surcică. Gânju scoase trei cutii de bere Heineken din servietă , le așeză atent pe jos și spuse răspicat, exact ca în reclama cu planeta Marte : “Now, we wait ! ”
Va urma
Lasă un răspuns