1.De la București la Passau pe Dunăre -o călătorie culturală UNESCO din 1992

I. Cum s-a transformat etapa București-Belgrad în etapa București-Sinaia
sau „ Dac-o țară fur-un ou, ONU-i bagă embargou ”

Pe cheiul Dîmboviței, o mulțime viu colorată și greșit informată-cum numai la români mai poți găsi- așteaptă sosirea minipachebotului „Steaua Dunării”. Pe cheiul lacului Ciurel, primarul general Crin Halaicu așteaptă sosirea apei potabile înghețate, destinată aprovizionării populației Bucureștiului pe timpul iernii. Populația se bucură, căci vorba ceea : „Dacă-i apa înghețată, cât te speli sub burt-odată se-ncălzește casa toată ! ” . În timp ce întreaga țară, prin dăruirea, abnegația și imaginația redacției Actualități a TVR urmărește evoluția vasul „Steaua Dunării ” , de la construcție și pînă la sfârșitul inerent al oricărui vas românesc -adică armatorul străin, conducătorul delegației ne anunță că, din cauza embargoului cu Serbia, vasul „Steaua Dunării ” nu mai vine la Giurgiu, dar ne așteaptă la Budapesta. Prin urmare, pasagerii urcă veseli în autocare și pleacă la Sinaia. În autocare, atmosfera este destinsă, aerul sărbătoresc și pe alocuri respirabil. De la Ploiești se face și liniște, deoarece șoferul, un palavragiu bănățean îngrozitor, a adormit la volan. Călătorii stau pe scaune în vîrful picioarelor, ca să nu-l trezească. Că dacă-l trezesc, iar le roade urechile. De la fereastra compartimentului vagonului trenului în care mă aflu și de unde vă relatez ce se întâmplă prin autocare, văd coloana auto intrând în trecătoarea de la Posada, chiar prin locul în care se presupune că a intrat la 1330 temutul rege maghiar Charles Robert d’ Anjou, în fruntea coloanei de artiști plastici care a lăsat posterității „Cronica pictată de la Viena” .

Ce vremuri dificile pentru expedițiile europene bazate pe identitate culturală. UNESCO abia gângurea mergând de-a bușilea, iar UNICEF rar prindea câte un copil cât de cât mai viu, să-i dea o bursă sau să-i facă o injecție. Dacă cu ochii minții văd toate acestea, cu ochii capului nu văd nimic, deoarece am adormit buștean. Mă trezesc puțin când intrăm în Sinaia. De frică să nu-mi iasă vorbe nu voi spune nimic în acest reportaj despre Peleș, despre Cazino, cum, cine și ce a construit pe-acolo și cine venea în zonă ca proprietar pînă în 1947. Despre Sinaia am să spun doar atât: Acest aproape Monte Carlo al Carpaților, acest inestimabil giuvaier turistic a fost smuls din mîinile burghezo-moșierimii în 1948 și dat în mâinile muncitorilor și țăranilor, care l-au scăpat printre degete pe dușumeaua țării, unde s-a spart. Și giuvaierul e spart și acum, în 1992. Poate că-i mai bine așa, decât să intre în mîinile cine știe cui ( prodest) -zic și eu ca prostul. Și câți or mai fi zicând ca mine, că doar suntem peste 20 de milioane în țară. Dacă nu putem să ne bucurăm că ne merge nouă bine, măcar poate că mâine, când ajungem la Budapesta, dă Dumnezeu și o să ne putem bucura de răul altora. Din noianul de evenimente artistice, conferințe de presă, nunți și botezuri televizate, am reținut pentru dumneavoastră, cititorii, o imagine-simbol de la Recepția dată în cinstea expediției la Cazinoul din Sinaia : prezența plină de farmec și modestie a ambasadorului Gabonului la Sinaia, care netezea cu un aer încântat cutele unui veșmânt necunoscut de el pînă acum: paltonul. Dar cum vorba multă e sărăcia poporului și iar o să ne-ntrebăm de ce n-avem, închei aici. Data viitoare vom vorbi despre drumul de la Budapesta la Viena sub deviza: „Uneori românul fură, pe motiv de incultură ”