Merg cu trenul. Afară e iarnă, dar n-am pierdut contactul cu exteriorul. Trenul nostru seamănă cu un tren din Congo, în privința sistemului de încălzire. Mă aflu între ușa deschisă a vagonului și ușa închisă a compartimentului pe care scrie, în mai multe limbi, Ocupat. Alături de mine stă un cetățean între două vîrste, 43-44 de ani, care reazămă un țambal. 
Alături de noi, pe un spațiu de pe care opt ingineri agronomi n-ar scoate nici un kilogram de grîu, mai există șase persoane. Fiecare cu visele, idealurile și bagajele sale. Recunosc ușor soția cetățeanului cu țambalul, copilul unuia dintre ei și o serie de rude fără urechi muzicale. Acestea sunt îmbrăcate în haine viu colorate, după cum urmează: Roșu-murdar, verde-murdar, galben-murdar,portocaliu –murdar, albastru-murdar și gri-murdar.
În spatele meu, un cetățean care călătorește deocamdată pe scară , începe o serie de scurte aprecieri la adresa CFR-ului. În spatele lui, un cetățean care nu-mi dau seama pe ce călătorește, începe un scurt istoric al Căilor Ferate.
Aflu că în Bucovina trenurile au fost introduse de împărăteasa Maria Tereza a Austriei și Țarul Alexandru al Rusiei. Săracă țară a Moldovei ! Ce norocire de stăpâni ca aceștia ai avut ! – spune cronicarul. Noi nu spunem nimic. Tot ei spun. Cum vine vorba de istorie, cetățeanul cu țambalul își aduce aminte cum erau ei robi, pe vremea lui Alecsandri. Plînge. Deși n-am fost rob pînă acum, plîng și eu. Cetățenul îmi oferă batista lui.Când o văd,mi se usucă lacrimile instantaneu. Cetățeanul cu țambalul e vesel. Zice că dacă-l dădeau ai lui la școală cînta la pian, nu la țambal. Că oamenii inteligenți sunt triști. Eu zic că oamenii inteligenți nu sunt numai foarte triști, sunt și foarte rari. Cetățeanul care nu știu pe ce călătorește vrea să tragă semnalul de alarmă. Nu găsește nici un mîner aproape așa că trage de unul din stâlpii care se înșiră pe marginea liniei, cîte unul la zece secunde. Acest fenomen trebuie să se petreacă după o lege. Legea ne apără ! S-o cunoaștem, s-o respectăm ! Apare chelnerul de la vagonul restaurant cu cafelele. Cafelele de la vagonul restaurant sunt renumite în toată țara.Toată lumea se grăbește să-i facă loc să treacă în vagonul celălalt. Vine controlorul. Cetățenii fără bilete încep să alerge în căutarea unui bilet în plus. Controlorul este urît . De spaimă, o femeie încearcă să nască fără nici un motiv, nefiind însărcinată.
Da, controlorul este foarte urît. E urît de masa călătorilor incorecți pentru că încearcă să-și facă cinstit datoria. Mă îndrept spre vagonul de dormit.E supranumit așa pentru că aici lumea doarme pe unde apucă.Majoritatea a apucat pe jos, în picioare,sau pe valize.Cei mai bătrîni au apucat războiul.Trebuie să se odihnească bine. Acasă îi așteaptă nevasta, copii nevestei împreună cu ceilalți copii, noua zi de muncă.Trenul tocmai a început să frâneze . Intru în vorbă cu un domn care fumează foarte agitat. Omul are niște nervi de fier. Și-a aprins țigara la filtru și nici nu clipește. Din vorbă în vorbă aflu că e mecanicul locomotivei. La ultima gară a urcat din greșeală aici și n-a mai putut ajunge la locomotivă . Își iubește meseria , deși n-o cunoaște. Ca inginer român, îl înțeleg foarte bine. Nu vi se pare și vouă că România e un tren în care, din 1945 încoace, mecanicii urcă din greșeală într-un vagon și nu mai pot ajunge la locomotivă ?
(acest text a fost scris în 1983. L-am datat în 1984 ca să pară că am vrut să spun ceva mai profund )
Intru aducere aminte, rindurile acestea fac tare bine celor nu neaparat mai batrini, cit „mai de demult”, vorba bunica-mii. Pacat ca CFR-ul nu a inteles mai nimic, ofensiva firmelor de transport rutier nu a facut decit sa infunde glasul rotilor de tren. Intre timp Necolaiciuc si altii ca el s-au suflecat cu nadejde si au reusit sa adinceasca prapastia. Iar ce nu a reusit managementul dezastruos, a facut romanul inventiv, nu aveti idee cite traverse s-au inaltat brusc si rapid prin gardurile oamenilor dupa inundatiile catastrofale care maturau sine si terasament… Ne-a mai ramas doar umorul, dar ridem cam minzeste ! 🙂
Domnule Antonesi, este adevar sau fabula ca la un spectacol Divertis,cineva a „tras heblu” , apoi pe scena invaluita in intuneric se striga „aprindeti lumina!
aprindeti lumina!
iar in momentul revenirii curentului electric si al luminii deci, voi stateati pe scena cu un portret al tovarasului ,si ati intonat :
„lumina se aprinde de la tablou” ?
E mai ca la radio Erevan. Este adevărat că s-a întâmplat asta, la o așa zisă tabără de instruire culturală de la Izvoru Mureșului . Nu era un spectacol Divertis,ci un spectacol cu mai multe trupe de umor studențești . Zisa aparține lui Ghighi Bejan, care în acea perioadă nu era Divertis , ci Gruparh și replica a fost (pe întuneric ) „E de la tablou ! ” S-a râs tare în sală ,deasupra scenei era un tablou Ceaușescu,pe care îl știau toți studenții de acolo . Eu așa îmi amintesc.
Multumesc,
Sa trimiti textul lui Ursache si lui Cristoiu intru cenzurare democratica.
I l-am trimis lui Cornel Dumitriu, atunci . Mi-a tăiat „cetățeanul cu batista” și „doamne, adică tovarășe cu verighetă” . În rest i s-a părut OK, dar nu l-am spus decât la Izvorul Mureșului și la Cenaclu la Iași.
Aur curat! Multumesc de aducere aminte!
Extraordinar, cat de bine reusim sa ne conservam obiceiurile si traditiile ! Putine schimbari in si mai profundul an 2015.
Recunosc ca este adevarat si, cu dragul unei defulari cu un efect intarziat de peste 20 de ani, mi-aduc aminte de acele tinereti si as vrea sa adaug: impresia mea de calator pe scara, intre Cluj si Ilva Mica, intre Craciun si Anul Nou, este ca nici o iarna la viteza trenului nu putea sa ne inghete avantul la viteza stagiarului… Forta impactului creste din cele mai vechi timpuri cu patratul vitezei mai ales cand, sub impulsul instinctului de conservare, am facut un pas decisiv inainte. Cum stateam eu asa pe scara, racorindu-mi fruntea in aerul proaspat de ningea in decembre, am vazut inaintea ochilor toaleta cu usa deschisa si, poate pentru ca uneori serveam mici discursuri in sedinte, am inghitit in sec. In toaleta, ca si in colindul care ne suna toata luna decembre in cap cu vocea lui Hrusca, trei pastori se intalnira cu o sticla ornata ca bradul, cu margele. O fi fost, nu o fi fost Margelatu printre ei, nu stiu. Ce stiu e ca unul m-a apucat de maneca si m-a ridicat doua trepte pe clasa feroviara. De la inginer stagiar am urcat brusc la statutul de calator nu cu, nu pe, ci in tren. M-au invitat sa beau cu ei, alternativele fiind: ori da, ori ba te duci mata pa jos, no, doam’a draga. Nu am mers pe jos. Dupa primele doua inghitituri de resurcitare am mers pe sus, prin intunericul creat pentru un somn linistit al poporului, peste corpurile ingramadite pe podeaua inghetata a culoarului ingust. Scopul meu in viata era atunci sa ajung la compartiment. Aveam bilet cu loc si cand am tras de usa glisanta, locul era la fel de inzapezit si inghetat ca si peisajul prin care tocmai treceam. Din respect si groaza, nu m-am intors la magii mei salvatori. Am ramas in fine intepenita in siguranta, impreuna cu cele cateva zeci de cetateni, pe culoar, la fumat. Cand am ajuns acasa la Iasi, cu o intarziere lejera de plus 5 ore la minus 15 grade Celsius, eram numai buna pentru Ajun. Ametita si gata afumata. Desi nu mai e ajunul Anului Nou, ci ajunul lui 1 Aprilie, va zic adevarul. Cred ca ma urmareste o soarta… La Montreal, astazi ninge si eu sunt pe scara, dau zapada la lopata.
Ai reușit!…Pare mai profund !
I knew iiit !