1984.Avionul

Avionul abia a decolat de pe marele aeroport de la Șeremetievo cu destinaţia București. Este un TU 144 şi ne întrebăm cu toţii, piloţi, stewardese şi pasageri unde vom ajunge. Cu două săptămâni înainte, un alt TU 144 plecase cu destinaţia Istanbul și ajunsese in Marea Nordului. Am trecut, în sfârşit, de turnul de control şi, fiindcă cerul este foarte senin, zărim la mică distanţă sateliţii, care supraveghează printre altele şi zborul nostru . Deodată, ne răsună in urechi ca trâmbiţa Antichristului vocea pilotului, care zgâlţâie în limba rusa membrana difuzorului :  – Doamnelor şi domniilor, stingeţi ţigările şi puneţi-vă centurile de siguranţă.Trecem Nistrul ! Într-adevăr, panglica albastră a râului şerpuiește îngrijorată sub noi, ca o Dacie 1300 între două stații PECO. La dreapta şi la stânga, in faţă şi in spate, în sus si in jos, aerul a căpătat opacitatea aceea nefirească a sticlelor de ochelari produse de Întreprinderea „Flamura roşie” din Sibiu .

Mă întorc spre vecinul din dreapta mea, care citeşte un ziar cu doua găuri pen­tru ochi. II întreb dacă pot să-l ajut cu ceva şi-mi răspunde, scurt şi politicos : „Niet !” . Ii spun şi eu câteva vorbe de la noi de acasă. Se uită într-un dicţionar român –rus dar nu le găseşte.

Avionul merge înainte in sens invers celui in oare Dragoş-vodă urmărea Bourul. Brusc, de undeva din înaltul azurului apare o escadrilă de avioane uşoare tip MIG 21. Doi bătrâni veterani de război leşină in centurile de siguranţa. Ceilalţi pasageri încep sa fugă încoace şi încolo, citind grămăjoarele de litere chirilice de pe pereți, în speranţa descoperirii paraşutelor. Eu stau jos liniștit , frământat de  gânduri negre şi de picioarele colegilor de zbor . Vocea pilotului scrâşneşte din nou : -Nu vă îngrijoraţi ! Sunt manevre de rutină ! Imediat toată lumea se linişteşte şi începe să cumpere rujuri de buze de la un grup de polonezi, condus de Lech Walenca. Eu nu cumpăr nimic, ca să nu mi le oprească la vama.  Avionul trece printr-o per­dea de nori.  Acum, pentru că nu mai vedem nimic,  ne liniştim. Încerc să-i surâd vecinului cu ziarul. Când îmi surâde şi el, îmi piere mie surâsul.

Aud din nou  vocea pilotului :  –  Doamnelor și domnilor ! Aprindeţi ţigările, comandaţi coniace şi dezlegați-vă centurile de siguran­ţă ! Încercăm să aterizăm, orice ar fi !

Bucureştiul ţâşneşte spre noi cu blocurile sale interminabile de 10 eta­je. Noi ţâşnim spre el cu toată forţa celor patru motoare, acum defecte. Țâşniturile astea ne fac bine. Ne fac mai umani, mai înalţi, mai drepţi.

In faţă s-a aprins semnalul sovietic de avarie, steaua roşie în şase colţuri.

Ne paraşutăm pe rând. Intâi copiii, apoi femeile, apoi bărbaţii şi la urmă de tot un grup de activişti ruși din Lituania, veniţi la reciclare . In final, cei din urmă vor fi cei dintâi . Coborâm prin aerul rece și rarefiat. Aer ca la români nu mai găseşti nicăieri. Și apa e foarte bună . Jos, pe aeroportul Otopeni ne întâmpină anunţul : – Absolut toţi cetăţenii care au primit paraşute sunt obligați să se prezinte la vamă !